Bujorul, regele gradinii

Bujorul este una din cele mai cultivate plante pentru flori, asta inca din cele mai vechi timpuri. In ceea ce priveste perioada de cand este cultivat bujorul, datele difera in functie de sursa: intre 1.400 si 4.000 de ani - desigur, 4.000 de ani sunt o perioada destul de lunga, dar mai mult ca sigur bujorii au fost cultivati de mult timp, inainte ca acest lucru sa fie consemnat in documente.

Denumirea chinezeasca pentru bujor este "sho yo", in traducere "cel mai frumos", iar in poeziile, legendele si povestile din acele vremuri floarea este mereu mentionata. Mai mult, cea de-a patra luna din calendarul chinezesc este numita "luna bujorului".

Cand misionarii budisi au ajuns in Japonia, au dus cu ei planta si informatiile legate de ingrijirea ei. Japonezii au fost dintotdeauna un popor care iubeste foarte mult florile, asa ca au adoptat imediat si bujorul, integrandu-l in cultura lor. Si pana astazi, el ramane un simbol al prosperitatii, iar explicatia este foarte simpla: initial, el putea fi cultivat numai de cei bogati, care faceau parte din elita sociala, astfel ca floarea a fost imediat asociata cu bogatia.

Pentru a descoperi originea numelui trebuie sa plecam din China si Japonia inspre muntele Olimp. In mitologia greaca, bujorul, cunoscut si cu denumirea stiintifica Paeonia, isi trage numele de la doctorul Paeon. Asa cum se intampla de obicei cu toti eroii din mitologia greaca, Paeon s-a amestecat in problemele personale ale zeilor. Pe unii i-a ajutat atunci cand aveau nevoie si, evident, a atras dusmania altora; el a putut fi salvat de la moarte numai transformat intr-o floare... aceeasi floare pe care a folosit-o pentru a-i vindeca pe zei.

Bujorul a fost mereu legat de superstitii. Inainte ca Paeon sa ii salveze pe Pluto si Marte cu ajutorul radacinii de bujor in timpul razboiului troian, existau legende care povesteau de puterile florii.

Se spunea ca exista niste forte puternice in bobocii de flori care stralucesc in noptile cu luna plina, iar bujorul se incadreaza in acest criteriu; mai mult chiar, semintele unor varietati de bujori emit o lumina palida in intuneric. Pentru a fi folosite ca remediu, radacinile de bujor trebuiau recoltate noaptea. Se zicea ca ciocanitorile vin si scot ochii celui care deranjeaza floarea pe timpul zilei.

Plinius da prima descriere detaliata a bujorului si a semintelor sale, candva in jurul anului 77 d.Hr. Se zicea ca planta (parti din ea, de fapt) poate trata in jur de douazeci de boli. Putin mai tarziu, Dioscoride scrie un tratat despre ierburile folosite in medicina si printre ele include si bujorul, iar povetele sale au fost aplicate cu sfintenie pana in Evul Mediu.

O scriere care dateaza din 1157 mentioneaza cultivarea bujorului intr-o gradina englezeasca. Floarea apare apoi in descrierea unei gradini, in 1375. Shakespeare face si el referire la bujor in piesa "Imblanzirea scorpiei", in 1603.

De-a lungul istoriei, cunostintele legate de cultivarea si ingrijirea speciilor si varietatilor de bujori s-au inmultit. In anii 1800, in Franta a inflorit productia de hibrizi de bujori. In aceasta perioada au fost introduse multe varietati de buna calitate. De exemplu, in 1851 a aparut varietatea "Festiva Maxima", un hibrid care a ramas si astazi in cataloagele comerciantilor de flori; inainte de 1900.

Desi bujorul este consemnat in scrierile lui Thomas Jefferson din anul 1771, speciile chinezesti de bujor au fost importate in America de abia in 1850. Parfumul, dezvoltarea verticala, rezistenta, forma si culorile variate sunt calitati care au facut ca floarea sa fie foarte cautata. O carte publicata in 1959 prezenta pe 40 de pagini lista varietatilor inregistrate la Societatea Americana a Bujorilor.

Culoarea bujorilor variaza de la alb pana la roz, rosu, visiniu, coral si chiar galben, In plus, exista varietati bicolore, cu nuante palide sau cu stamine aurii ori de alte culori contrastante, combinatiile fiind, intr-adevar, nesfarsite. Multe flori isi schimba culoarea de cand se deschid si pana se scutura; astfel, avand culori diferite, florile din aceeasi tufa dau impresia ca aceeasi planta are boboci de nuante diferite. In plus, multe sunt si parfumate.

Clasificarea florilor de bujor se schimba de-a lungul anilor. Unele carti din 1950 spun ca exista 5 tipuri, alta din 1980 spune ca ar exista opt, iar un articol publicat recent critica ambele surse anterioare.

Foliajul variaza considerabil in ceea ce priveste inaltimea si textura. Varietatile mai pitice ating inaltimi de 35 de cm, dar majoritatea ajung la 90 cm. Culoarea foliajului variaza de la verde deschis, oliv, pana la verde inchis, stralucitor. Un lucru interesant este ca frunzele sunt unice pentru fiecare planta. Primavara, la unele varietati frunzele sunt deschise la culoare sau au tente rosiatice, dar in timp acestea se inchid, ajungand la maturitate sa aiba o nuanta verde inchis (culoarea initiala se mai pastreaza numai pe tulpini si petiol). Frunzele au mai multe forme - asemenea ferigii sau lunguiete si late.

Bujorii sunt de trei tipuri: unii infloresc la inceputul sezonului, unii la mijloc si altii tarziu, astfel ca daca alegeti varietatile potrivite, puteti avea bujori infloriti in gradina pe toata perioada calda. Ruperea bobocilor influenteaza de asemenea durata florilor. E bine sa lasati toti bobocii pe tufa pana se maturizeaza, desi in timp florile vor deveni mai mici.

Bujorii nu trebuie tratati cu prea multe substate fertilizatoare. Fertilizarea in exces, mai ales cu cantitati mari de nitrogen produce efecte negative si pot dauna sau chiar distruge planta. Adaugati numai compost pe pamant, primavara, in jurul tulpinilor tinere.